De ce eu?

Am fost aseara la filmul regizat de Tudor Giurgiu – “De ce eu”. Eram extrem de curioasa, pentru ca stiam povestea procurorului Cristian Panait si am mai si citit niste teorii ale conspiratiei.

Citisem inainte cateva review-uri, erau excelente. Asa ca am plecat cu mari asteptari. Nu pot spune ca nu au fost atinse, dar as fi vrut si mai mult decat am vazut. In ce am citit eu inainte, mai erau cateva intrigi pe care ma asteptam sa le vad in film. Din moment in moment asteptam sa apara una dintre ele. Dar scenariul a fost finut. Am si inteles, pentru ca era o zona in care e bine sa nu intri chiar cu bocancii, mai ales cand multe lucruri sunt la stadiul de supozitii. Si cand vorbim de oameni din politica sau justitie, care inca mai sunt pe scena.

Revenind la film. Cristian Panduru (Panait) este un tanar inteligent, constiincios, care munceste mult ca sa creasca in ochii superiorilor si sa se stabilizeze pe pozitia lui. Nu se da in laturi nici de la petreceri, baute sau femei. Imagine care l-a determinat pe seful direct sa creada ca este omul potrivit pentru a prelua un caz de coruptie, puternic mediatizat. Cristian trebuie sa investigheze cazul unui coleg procuror, acuzat de luare de mita, fals si uz de fals, sustragere de documente. Solutiile i se ofera de “sus”, insa el pierde nopti intregi analizand dovezile si descopera ca totul e o musamalizare la nivel extrem de inalt. Descoperire care nu era “in plan”. Cand incearca sa fie de partea dreptatii, este pus la zid. In lupta sa de a scoate totul la iveala, se loveste de coruptie si tradare, la fiecare pas. Devine paranoic, are impresia ca toti in jurul lui sunt bagati in asta, nu mai stie in cine sa aiba incredere si in cine nu. Spre final, ca sa il potoleasca de tot, seful il supune unor presiuni dure: ii arata dovezi ale faptului a fost urmarit constant, in timp ce a facut cateva greseli pe care le va folosi impotriva lui si ii explica cam in ce s-a bagat. Asta a fost faza din film care mi-a placut cel mai mult. In primul rand pentru ca realizezi cat de mic poti fi intr-o lume atat de corupta si cum ti se pot “intampla” lucruri la care nici nu te poti gandi. In al doilea rand, pentru ca mi-a placut foarte mult cum a simtit Emilian Oprea, actorul din rolul principal, toata scena. Surprinderea, dezamagirea, neputinta si toata durerea simtita mi-au fost transmise si mie. Si desi spuneam ca ma asteptam la si mai mult, n-am putut sa-mi scot filmul din cap toata seara. Tot imi mai venea in cap cate o intrebare, tot ma mai trecea un sentiment de tristete si neputinta. I se poate intampla oricui. Si e dureros si extrem de frustrant sa vezi ca nu poti face nimic. Decat sa devii si tu un nimic.

Sau sa te sinucizi…

E un film ce merita vazut. Cu tot cu sentimentele amestecate cu care ramai cand iesi din sala 🙂 .